Incomod, stramt, sufocant, monoton, iritant. E de-a dreptul inuman! Nervi intinsi la maxim, replici taioase, neputinta. PANA CAND?! Si de fiecare data bis.
Vechile dureri, toate noi si noua toate.
Dar cum este sa te trezesti la un moment dat, si la propriu si la figurat, in fata unei petreceri supriza. Verdele e la fel, locul e acelasi si totusi. Melodia curge pe fundal, imaginea se schimba rapid si totusi. La o scurta privire retrospectiva, out of the box, cum ar spune fratele nostru de peste ocean americanul, se observa un veritabil adolescent, un adult in devenire fara un indrumator de care in mod evident avea atata nevoie. Oh, bineinteles contextul a fost de asa natura si de cand e lumea si pamantul situatia se repeta la nesfarsit cu o precizie ametitoare. Pentru ca parintii nu au stiut, pentru ca nici parintii lor nu au stiut, pentru ca pe strabunici nu i-a invatat nimeni, pentru ca nici pe cei de inaintea lor nu i-a preocupat asta.
Eu zic stop! Hai sa ne educam pe noi, si apoi sa ne educam copiii cum trebuie si poate chiar si nepotii daca va fi cazul. Sa recunoastem ca am gresit pentru ca viitorul adult sa nu comita aceleasi fapte, pentru ca lantul sa fie rupt. Si sa nu o spunem doar asa, sa nu mai concepem vieti pentru noi ci pentru ei, sa nu mai actionam sub imperiul ceasului biologic ci sa o facem cand suntem cu adevarat maturi emotional, capabil de a creste si a educa un copil in toata complexitatea problemei. E drept ca suntem oameni, si perfecti nu vor fi niciodata, nici nu spun asta. Dar aceste situatii sunt de-a dreptul catastrofale, afecteaza inimaginabil de multa lume pe intreg globul si secoul XXI trebuie sa puna capat acestei maladii: lipsa increderii in sine.
Si mai mult decat atat, sa mai lasam deoparte atatea idei preconcepute pentru ca niciodata nu stim ce ne rezerva viata. Hai sa ne invatam asta si copiii. Ca fiecare om are o motivatie pentru fapta sa si ca nimeni nu ne poate garanta pe buna dreptate ca daca am fi fost in situatia respectiva nu am fi reactionat la fel. Si ca totul se intampla cu un motiv, chiar si suferinta are rostul ei. Care? Ne ajuta sa apreciem fericirea si ne invata sa ne ferim de ce ne raneste. Fara ea ne-am lovi continuu. Si multi ar prefera sa traiasca asa “fericiti in prostia lor”? Nici vorba! Aceia sunt si mai nefericiti, pentru ca nu sunt capabili nici sa realizeze ce li se intampla, iar asta nu e un lucru bun. NU! Pe masura ce constientizezi suferinta si cauzele ei si durerea scade in intensitate.
Acum toate capata alte nuante si arome.. Ca o pretrecere surpriza care se desfasoara in fata ochilor. Confetti in aer, urale din toate partile, voie buna si multa lume .
