Ajungem la un moment dat in viata sa ne confruntam cu situatii fara iesire (in aparenta). Soarele a disparut de pe strada noastra, noaptea nu punem geana pe geana, mancarea nu mai are gust…viata ne-a lasat un gust amar!
O data cu plecarea iubirii vine si intrebarea: de ce trebuie sa platim atat de scump fericirea? Foarte bine, nu am putea sa o apreciem la fel de bine daca nu am “vedea” si reciproca, sunt de acord. Dar, de aici pana la a nu mai putea rezista durerea care persista fara nuante de atenuare la nesfarsit… Incerc sa imi imaginez ca totul se intampla in mintea noastra pentru ca, vedem bine, sunt oameni care sufera mai mult si altii care sufera mai putin din aceeasi cauza. Daca este asa, care e cheia catre fericire? “Ca să nu-ndrăgeşti nimică, / Tu rămâi la toate rece.”- M. Eminescu. Trebuie sa recunosc faptul ca suna extrem de tentant si totodata utopic. M-am ghidat in viata dupa principiul: sa traiesti inseamna sa simti, ia dragostea este sentimentul cel mai potrivit pentru aceasta. Pana si suferinta…iubitul meu!…este dulce daca este din dragoste. Ce rost au zilele daca nu le traiesti cu cineva, ce rost au banii daca nu ai cu cine sa-i cheltuiesti, ce rost mai are ideea de fericire daca nu exista dragostea sa o poata infaptui?! Dar ce rost are viata daca nu vrei sa o mai traiesti?!!…
Ma mandream cu prostia mea… acum ma indoiesc. Totusi, nu sunt in masura sa imi dau cu parerea, sa afirm ca este de preferat sa “ramai la toate rece” pentru a evita suferinta. Cine poate nega sentimentul de “goliciune” si de repulsie pe care il ai tu fata de tine, in fata celui ce a fost pana nu de mult iubirea vietii tale, cand acea fiinta nu iti mai inspira nimic? Te uiti in ochii lui, rascolesti amintiri, incerci sa regasesti senzatia aceea care iti oprea respiratia…dar totul e sters. Dezorientat de propriile trairi incerci sa regasesti iubirea. Sau poate nu…
Cine poate spune, cu mana pe inima ca nu a iubit niciodata, ba mai mult…ca a fost si fericit! Iubirea este o dulce suferinta, un dulce amarui care ne imbata si ne modeleaza dupa slabiciunea caracterului nostru. Vrem sa nu suferim, ne razvratim impotriva Divinitatii, naturii, celor ce ne inconjoara…chiar impotriva noastra pentru agonia in care ne aflam, dar nu suntem capabili sa ne alinam. De multe ori poate sa vina pe neasteptate, pe nesimtite, sa ne invaluie intr-o mireasma proaspata, sa ne regasim uitati de noi intr-o lume noua. Ne copleseste! Este o iluzie a mintii noastre capabila sa ne distruga. O data cazuti in patima dragostei sunt in zadar sfortarile noastre de a ne mentine lucizi.
Persoana iubita devine viitorul nostru. Invaluita in ochii nostri intunecati, ea tine clepsidra zilelor noastre. Este un izvor continuu de fericire si de suferinta. Este motivul pentru care aducem pe lume viata! Este cheia care deschide portile Universului! Dar din nou, nu ne este permis sa vedem inevitavilul. Acelasi sentiment, arde mocnit de veacuri, acelasi ritual cu aceleasi rugi, acelasi destin, implacabil!
Am nevoie sa cred ca daca va pleca, se va intoarce!…ca eu voi fi calauza lui printre lumi straine si ca nu se va termina asa!…
