Incomod, stramt, sufocant, monoton, iritant. E de-a dreptul inuman! Nervi intinsi la maxim, replici taioase, neputinta. PANA CAND?! Si de fiecare data bis.
Vechile dureri, toate noi si noua toate.
Dar cum este sa te trezesti la un moment dat, si la propriu si la figurat, in fata unei petreceri supriza. Verdele e la fel, locul e acelasi si totusi. Melodia curge pe fundal, imaginea se schimba rapid si totusi. La o scurta privire retrospectiva, out of the box, cum ar spune fratele nostru de peste ocean americanul, se observa un veritabil adolescent, un adult in devenire fara un indrumator de care in mod evident avea atata nevoie. Oh, bineinteles contextul a fost de asa natura si de cand e lumea si pamantul situatia se repeta la nesfarsit cu o precizie ametitoare. Pentru ca parintii nu au stiut, pentru ca nici parintii lor nu au stiut, pentru ca pe strabunici nu i-a invatat nimeni, pentru ca nici pe cei de inaintea lor nu i-a preocupat asta.
Eu zic stop! Hai sa ne educam pe noi, si apoi sa ne educam copiii cum trebuie si poate chiar si nepotii daca va fi cazul. Sa recunoastem ca am gresit pentru ca viitorul adult sa nu comita aceleasi fapte, pentru ca lantul sa fie rupt. Si sa nu o spunem doar asa, sa nu mai concepem vieti pentru noi ci pentru ei, sa nu mai actionam sub imperiul ceasului biologic ci sa o facem cand suntem cu adevarat maturi emotional, capabil de a creste si a educa un copil in toata complexitatea problemei. E drept ca suntem oameni, si perfecti nu vor fi niciodata, nici nu spun asta. Dar aceste situatii sunt de-a dreptul catastrofale, afecteaza inimaginabil de multa lume pe intreg globul si secoul XXI trebuie sa puna capat acestei maladii: lipsa increderii in sine.
Si mai mult decat atat, sa mai lasam deoparte atatea idei preconcepute pentru ca niciodata nu stim ce ne rezerva viata. Hai sa ne invatam asta si copiii. Ca fiecare om are o motivatie pentru fapta sa si ca nimeni nu ne poate garanta pe buna dreptate ca daca am fi fost in situatia respectiva nu am fi reactionat la fel. Si ca totul se intampla cu un motiv, chiar si suferinta are rostul ei. Care? Ne ajuta sa apreciem fericirea si ne invata sa ne ferim de ce ne raneste. Fara ea ne-am lovi continuu. Si multi ar prefera sa traiasca asa “fericiti in prostia lor”? Nici vorba! Aceia sunt si mai nefericiti, pentru ca nu sunt capabili nici sa realizeze ce li se intampla, iar asta nu e un lucru bun. NU! Pe masura ce constientizezi suferinta si cauzele ei si durerea scade in intensitate.
Acum toate capata alte nuante si arome.. Ca o pretrecere surpriza care se desfasoara in fata ochilor. Confetti in aer, urale din toate partile, voie buna si multa lume .
Avem un an impreuna, este primul baiat din viata mea si va dati seama cat am putut sa il iubesc. Spun asta la trecut pt ca am trecut de etapa in care il vedeam perfect, in care ma invinovateam ca nu il inteleg si ca nu fac destule sa fie bine. Am suferit cat nu am crezut ca se poate, l-am alungat si l-am vrut inapoi, l-am urat si l-am adorat, atat de mult incat acum, cand imi dau seama cat de multe ne despart, ca suntem practic 2 firi aproape total diferite, prin mentalitate, visuri, idealuri, mi-e teama sa fac pasul final, sa pun punct. M-am trezit totusi la realitate dupa multe, multe, multe… lovituri care m-au adus in pragul unui gest necugetat.
Paradoxul apare chiar aici. Dragostea, ameteala aceea in care totul ti se pare sublim, sora cu perfectiunea se sfarseste si nu oricum ci in culmea suferintei.Pentru ca iubirea te-a legat deja de el si “nici un om nu va poate desparti”. Nu imi vad viata fara el oricat as incerca, nu pot nici sa ma gandesc la un eventual final ca ma trezesc in lacrimi. Nu stiu daca ma iubeste, nu am siguranta, certitudini, nu am mai nimic… dar il iubesc. Are o cu totul alta atitudine fata de viata decat mine. Pur si simplu suntem diferiti, si ma exaspereaza cand incepe sa-mi dea …ceea ce el numeste explicatii, iar pt mine nu au absolut nicio logica. E ca un copil, si pe deasupra e impacat cu asta.
Si-acum ma intreb de ce nu pot sa iau decizia cea mai sanatoasa pentru amandoi?…pentru ca si el e constient de situatie si tot sta langa mine, pentru ca tine la mine cat sa fie dispus sa lupte in relatie asta, pentru ca e alaturi de mine cand am nevoie de el, pentru ca ne-am obisnuit si pentru ca nu vad viata fara el. Stiu ca se poate mai mult… dar nu am putere. Si poate se poate mai mult, dar se poate si pentru mine? De unde sa iau puterea asta… Sau pot sa fac ceva in relatia cu el?!… Nu stiu sa iubesc altfel, vreau totul pentru ca dau totul, vreau sa ma simt sufocata cu dragoste, sa nu-mi mai fie teama de nimic, sa stiu ca ar fi acolo orice ar fi, oricand, oricum, pana la capat… sunt o romantica incurabila, am citit prea multe romane de dragoste sau sunt pur si simplu bolnava…”Totusi, este trist in lume!…” M. Eminescu
Ajungem la un moment dat in viata sa ne confruntam cu situatii fara iesire (in aparenta). Soarele a disparut de pe strada noastra, noaptea nu punem geana pe geana, mancarea nu mai are gust…viata ne-a lasat un gust amar!
Ei bine, iata-ma din nou in fata foii de hartie, cazuta pe ganduri de data aceasta dintr-o alta pricina, mult mai aproape de sufletele tuturor. A devenit un cliseu sa auzi in stanga si-n dreapta strigand tare si raspicat in cele patru vanturi ideea ca “trebuie sa fim optimisti”….
Speram sa imi fac intrarea in aceasta lume a blog erilor si a blog urilor alaturi de una din prietenele mele de nadejde, cafeaua de dimineata. Dar… (pentru ca mereu exista un dar, nu?!) fiind “ajutata” de vesnica sovaiala, “alta data”, “mai tarziu”…iata-ma dar, la o ora destul de inaintata asternandu-mi gandurile…apropos de…sa vedem de ce!
